Din prima bancă în ultima bancă: Efectul de posesie de Ion-Ovidiu Pânișoară

Pentru părinți, pentru profesori, pentru elevi, pentru toată lumea uneori așezarea în bancă reprezintă o mare problemă. Cadrele didactice se gândesc la aspecte ce țin de predare, de înălțimea elevilor, de metodele folosite, de ușurința de a se deplasa ei, dascălii, printre bănci. Părinții vor întotdeauna copiii lor să fie în prima bancă(sau cel puțin în banca a doua). Elevii vor să se afle lângă colegii pe care-i simpatizează, elevii buni vor mai aproape de tablă și profesor. Peste toate aceste considerente care se pot afla deseori în conflict intervine o întrebare: este atât de importantă așezarea în bănci? Și dacă răspunsul este pozitiv cum facem să mulțumim pe toată lumea: dascăli, părinți copii?

O soluție veche de când lumea (dar repusă în discuție ori de câte ori aceste argumente se aud la ședințele cu părinții) este mutarea elevilor dintr-o bancă în alta astfel încât toți să beneficieze de șederea în fiecare bancă. Acest argument este echitabil, aduce în discuție un anumit echilibru social și pare să împace pe toată lumea. Este însă el unul pedagogic? Studiile ne arată că lucrurile au multe nuanțe.

În literatura de specialitate întâlnim un element aparte: efectul de posesie. Thaler a pus în evidență efectul de posesie atunci când au observat că oamenii cer mai mult pentru a renunța la un obiect decât sunt dispuși să plătească pentru a-l achiziționa. Mai bine spus, dacă trebuie să cumpărăm un lucru în posesia noastră se află banii și nu obiectul. În momentul în care respectivul obiect a fost achiziționat el devine al nostru, ne pare mai valoros, ne este mai greu să renunțăm la el. Într-un studiu mai vechi (Thaler, 1980) autorul ne oferea chiar un exemplu concret: o persoană care a cumpărat la sfârșitul anilor 1950 o sticlă de vin cu 5 dolari o să refuze o ofertă de 100 de dolari venită din partea unui comerciant câțiva ani ani târziu.

Așadar copiii se obișnuiesc cu banca lor, cu scaunul lor. Le este greu să renunțe la ele de la o săptămână la alta. Se produce și un mic haos – nimeni nu mai știe unde îi este locul. Observați cât de stresați sunteți chiar dumneavoastră dacă cineva (din familie, nu din exterior) vă ocupă locul preferat acasă, de unde priviți la televizor, unde citiți etc. Chiar dacă aveți unde să stați (în altă parte decât unde stăteați de obicei) acest lucru nu este foarte confortabil, nu este așa? Sunteți obișnuit cu un loc, vă place acel loc și o să treacă ceva timp să vă obișnuiți în altă parte dacă locul în cauză nu mai este disponibil. Și apoi, în momentul în care acest lucru s-a produs (obișnuirea cu locul nou) ce se întâmplă dacă și acest loc se ocupă și trebuie să treceți prin acest demers din nou?

Iată de ce efectul de posesie spune clar: nu este o soluție să mutăm copiii din bancă în bancă. Poate că este echitabil, dar nu este și pedagogic! Trebuie să găsim altceva. Poate o mobilitate crescută a cadrului didactic în clasa de elevi, poate o dispunere mai amuzantă a băncilor. Dincolo de toate acestea mai vrem să observăm ceva: în învățământ – ca și în toată viața noastră de altfel – lucrurile mici pot să aibă o importanță mare!