Va iubesc copilul, pentru ca imi iubesc munca!

Mihaela Codrean e o învățătoarea care predă la Școala cu clasele I-VIII din localitatea sătmăreană Homorodu de Mijloc. Ea a postat, pe o rețea de socializare, o scrisoare către părinții elevilor din România. Textul a ajuns viral pe internet și a stârnit discuții aprinse. Redau scrisoarea integral:

”Scrisoarea unei invatatoare către parintii copiilor din clasă…din orice clasă!

Din nou nu pot sa tac. Nu am fost atacata direct(nici nu se putea, sunt in pauză încă). Am auzit doar voci, ale diferitelor persoane, vorbind despre cadre didactice. Stiti cum? Cu dusmanie, cu revolta, cu ura in glas si in privire. Si nu, nu mai pot sa tac. Deci scriu.

Părinte drag, tu poate nu realizezi câtă munca am depus eu pana am primit o diploma. O diploma care sa spună ca sunt capabila sa iti educ copilul. Nu stii ca ma trezeam cu noaptea in cap pentru a termina un proiect de lectie, nu stii cate ore am fost asistata, criticata, slefuita de dascălii mei la practica, nu stii ca aveam zile cand abia mă târam spre casa, obosita si flamanda, nu stii de weekenduri întregi in care decupam, pictam, confectionam materiale, pana nu îmi simteam degetele…sau spatele, sau sufletul. Dar anii grei au trecut si am obtinut diploma. Si, lângă numele meu apare un frumos cuvânt, visat si râvnit: invatatoare…Dar anii de munca nu s-au terminat.

Si, părinte drag, chiar daca poate pare greu de crezut, eu iti iubesc copilul. Pe fiecare dintre ei, din clasa mea, din scoala mea, din jurul meu. Si îmi iubesc munca. Chiar daca am avut tentative de a o schimba. Meseria de invatator, de dascăl, rămâne in sufletul meu, indiferent ce îmi va fi dat sa mai trăiesc.

Acestea fiind zise, te rog TE ROG respecta-ma. Nu ma vorbi de rau, mai ales nu in prezenta copilului tau. Nu îmi spune, cu repros in glas, ca fratele băiatului tau reusea sa facă exercitii cu inmultiri mai dificile in clasa a treia, decât fac eu cu copilul tau acum. Tu nu stii, dar programa s-a schimbat intre timp. Si, ca mama iti spun, fiecare copil e unic. Nu ma considera un dusman, ci un aliat. Si nu uita un lucru: eu singura nu voi reusi niciodată sa-ti educ copilul, daca nu am tot sprijinul tau, daca tu nu continui acasa munca pe care o fac eu la clasa. Întreaba-ți copilul ce teme are.Pune-l sa citească in plus. Asculta ce are de spus. Si mai ales, nu astepta din partea mea sa fac minuni. Sunt doar un om. Gresesc si eu, stiu. Nu ma superi daca îmi spui ca am gresit, ci mă raneste tonul tau si atitudinea ta. Nu suntem sef si subaltern, tu si eu, ci o echipa. Iar castigatorul va fi copilul tau.

Îti multumesc daca ai avut răbdarea sa citesti tot. Si iti multumesc de o mie de ori mai mult daca vei tine cont de ce ai citit, înainte de a adresa cuvinte jignitoare la adresa colegilor mei, dascălii de pretutindeni.”

Anunțuri

Manuale scolare

Elevii au nevoie de manuale!

Stimati dascali, parinti si elevi!

Va rugam sa sustineti acest demers oficial, initiat de dna.prof. Steluta Cornea, prin care:

-protestam impotriva subfinantarii sistematice a invatamantului;

-solicitam domnului ministru al educatiei sa respecte Constitutia Romaniei, Drepturile Copilului si Legea Educatiei Nationale, asigurand tuturor elevilor din Romania manuale in conformitate cu programele scolare in vigoare.

http://www.petitieonline.com/elevii_au_nevoie_de_manuale

Din prima bancă în ultima bancă: Efectul de posesie de Ion-Ovidiu Pânișoară

Pentru părinți, pentru profesori, pentru elevi, pentru toată lumea uneori așezarea în bancă reprezintă o mare problemă. Cadrele didactice se gândesc la aspecte ce țin de predare, de înălțimea elevilor, de metodele folosite, de ușurința de a se deplasa ei, dascălii, printre bănci. Părinții vor întotdeauna copiii lor să fie în prima bancă(sau cel puțin în banca a doua). Elevii vor să se afle lângă colegii pe care-i simpatizează, elevii buni vor mai aproape de tablă și profesor. Peste toate aceste considerente care se pot afla deseori în conflict intervine o întrebare: este atât de importantă așezarea în bănci? Și dacă răspunsul este pozitiv cum facem să mulțumim pe toată lumea: dascăli, părinți copii?

O soluție veche de când lumea (dar repusă în discuție ori de câte ori aceste argumente se aud la ședințele cu părinții) este mutarea elevilor dintr-o bancă în alta astfel încât toți să beneficieze de șederea în fiecare bancă. Acest argument este echitabil, aduce în discuție un anumit echilibru social și pare să împace pe toată lumea. Este însă el unul pedagogic? Studiile ne arată că lucrurile au multe nuanțe.

În literatura de specialitate întâlnim un element aparte: efectul de posesie. Thaler a pus în evidență efectul de posesie atunci când au observat că oamenii cer mai mult pentru a renunța la un obiect decât sunt dispuși să plătească pentru a-l achiziționa. Mai bine spus, dacă trebuie să cumpărăm un lucru în posesia noastră se află banii și nu obiectul. În momentul în care respectivul obiect a fost achiziționat el devine al nostru, ne pare mai valoros, ne este mai greu să renunțăm la el. Într-un studiu mai vechi (Thaler, 1980) autorul ne oferea chiar un exemplu concret: o persoană care a cumpărat la sfârșitul anilor 1950 o sticlă de vin cu 5 dolari o să refuze o ofertă de 100 de dolari venită din partea unui comerciant câțiva ani ani târziu.

Așadar copiii se obișnuiesc cu banca lor, cu scaunul lor. Le este greu să renunțe la ele de la o săptămână la alta. Se produce și un mic haos – nimeni nu mai știe unde îi este locul. Observați cât de stresați sunteți chiar dumneavoastră dacă cineva (din familie, nu din exterior) vă ocupă locul preferat acasă, de unde priviți la televizor, unde citiți etc. Chiar dacă aveți unde să stați (în altă parte decât unde stăteați de obicei) acest lucru nu este foarte confortabil, nu este așa? Sunteți obișnuit cu un loc, vă place acel loc și o să treacă ceva timp să vă obișnuiți în altă parte dacă locul în cauză nu mai este disponibil. Și apoi, în momentul în care acest lucru s-a produs (obișnuirea cu locul nou) ce se întâmplă dacă și acest loc se ocupă și trebuie să treceți prin acest demers din nou?

Iată de ce efectul de posesie spune clar: nu este o soluție să mutăm copiii din bancă în bancă. Poate că este echitabil, dar nu este și pedagogic! Trebuie să găsim altceva. Poate o mobilitate crescută a cadrului didactic în clasa de elevi, poate o dispunere mai amuzantă a băncilor. Dincolo de toate acestea mai vrem să observăm ceva: în învățământ – ca și în toată viața noastră de altfel – lucrurile mici pot să aibă o importanță mare!

165 de ani de la naşterea românului suprem

 

Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.

constelatia-eminescu

Trebuiau sa poarte un nume
de

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii Ź-
„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.